Let it rain!

Let it rain for lovers!

Anunțuri

Parfum. Povestea unui criminal

Cel fără de miros ce simte totul

În Parfum, de Patrick Suskind, firul principal al romanului se conturează cu fiecare mișcare pe care Jean-Baptiste Grenouille alege să o facă, încă de la venirea sa pe lume. Alege să trăiască chiar și în condițiile precare în care mama sa îi dă viață, sub o tarabă, printre măruntaie de pește împuțit de la vara toridă. Contrar așteptărilor și dorinței ei, pruncul supraviețuiește, însă îl părăsește în speranța că totuși va sfârși curând. Copilul este găsit și dat la doici, iar mama sa este condamnată la eșafod pentru pruncucidere, acesta fiind ce-a de-a cincea tentativă de ucidere a pruncului născut, până acum având succes în celelalte patru cazuri. De aici viața sa este extrem de grea, într-un continuu schimb de doici deoarece inspira fiori reci tuturor. De la vârsta de 8 ani este vândut ca slugă unui tăbăcar, învinge diverse boli, care altor copii si chiar oameni le-ar fi fost fatale.

Jean-Baptiste Grenouille

Este asemanat cu un microb care nu moare nici în cele mai rele condiții “îndura orice, ca o rezistentă bacterie. Grenouille este construit foarte interesant, ciudat și respingător pentru toți cei din jurul său, înspăimântător pentru alții. Este un om ce nu cunoaște sentimetele, necesită  foarte puțin de la viață pentru a rezista, tot ce-l captează se restrânge în sfera mirosurilor. Este fermecat de tot ce poate capta simțul mirosului său, de la cele mai groaznice duhori până la miresmele cele mai încântătoare, “Izul unui cal asudat ori delicata, cruda mireasmă de boboci de trandafiri îi erau totuna, duhoarea înţepătoare de ploşniţă nefiind cu nimic mai prejos”.

Încă din prima pagină a romanului, autorul te încadrează perfect într-un spațiu extrem de bine definit prin cadre vizuale și olfactive, atât de detaliate încât ai senzația că pășești pe strazile care trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu”.  Apoi când Grenouille are parte de fatidica revelație de a întâlni cel mai fin și deosebit miros din întreaga sa căutare, întâmplarea este prezentată cu o asemenea forță încât creează senzații și în mintea cititorului. Este întâiul eveniment ce-l scoate din lumea sa vegetativă, prima întâmplare care îi înfățișează fericirea.Voia să apese apoteoticul parfum ca pe o pecete asupra învârtejirii sufletului său negru, să-l cerceteze din fir-a-păr şi să gândească, să trăiască, să miroasă de acum numai după îndemnul acelei vrăjite formule.

Și-ar fi dorit ca acel parfum să nu se piardă vreodată, să persiste veșnic în nările sale. A fost momentul în care el a înțeles care este menirea sa pe lume, motivul pentru care s-a prins cu atâta tărie de viață, scopul său era să revoluționeze lumea miresmelor, să realizeze combinația ideală cu ajutorul simțurilor sale nemaiîntâlnite la alții. De aici până la a devei un ucigaș, pasul pare destul de mare, însă în frenezia pe care el o trăia datorită miresmelor, s-a hotărât să-și ducă menirea la bun sfârșit și anume să culeagă cele mai frumoase mirosuri într-un parfum. Așa încep crimele pe care Grenouille le face, nu din dorința animalică de a ucide, ci în ideea de a aduna tot ce-i mai frumos din mirosul tinerelor fete.

Vreme de doi ani el a adunat zeci de arome în sticluța sa de parfum și tot pe atâtea suflete tinere au pierit datorită căutării sale bolnăvicioase pentru mireasmă. Când a finalizat, prea doritul rezultat “fapta prometeică”, nu i-a adus bucuria ce-i lipsea din suflet, putea conduce oemnirea, toți îl venerau și asta îl scârbea și mai tare. La fel cum a ales să reziste în viață până în acel moment, așa a hotărât să dispară de pe fața pământului fără urmă, fără ca cineva să mai poată vedea ceva din materia sa.

Das Parfum. Die Geschichte eines Mörders de Patrick Suskind a  aparut in anul 1985 in Bavaria, Germania, traducerea in romana a fost realizata in anul 1989 Parfum. Povestea unui criminal, Editura Univers.

 

Remarci asupra ignoranței umane

Formăm o mare masă ambulantă purtătoare de ignoranțe profunde în suflet și-n ochi. Suntem mult prea preocupați de mărunțișurile noastre mediocre în timp ce un suflet suferă adevărate drame lângă noi. Sigurul gând ce ne-ar putea sensibiliza, probabil, ar fi dacă troleul ar ajunge cu 5 minute mai devreme, să ajungem acasă în timp util pentru serialul de la tv, să apucăm să luăm masa liniștiți sau să ne încălzim în confortul căminului nostru. Însă ignoranța noastră față de ce e în jur creează victime.

Bulevardul Memorandumului

Ca și în cazul fotografiilor realizate pe Bulevardul Memorandumului din Cluj-Napoca,  fiecare persoană este profund preocupată de orice altceva decât să observe disperarea de pe chipul bătrânei ce aștepta în stradă. Avea o grimasă îndurerată de ceea ce trăia, privea pierdut și din când în când își mai concentra privirea pe lumea din jurul său,  un lux ce și-l permitea  liniștită, deoarece ea era transparentă pentru toți cei prezenți.

Oare de ce i se citea această disperare pe chip?! Poate dacă unii dintre cei prezenți și-ar fi unit capacitățiile, starea bătrânei s-ar fi transformat în una pozitivă, cel puțin pentru ziua respectivă. Dar cine să fie suficient de interesat să observe măcar, dar mai să aibă inițiativă de reacție?

Poate că tot ce ar fi făcut-o să-și liniștească disperarea ar fi fost hrana pe o zi, sau poate o pereche de șosete groase i-ar fi adus o stare de confort și un zâmbet lăuntric. Sau chiar numai interesul cuiva manifestat pentru ceea ce trăia ar fi ajutat-o să nu se simtă abandonată de lume.

Bătrâna avea o pereche de pantofi bărbătești cu mult mai mari decât avea piciorul, ce îi îngreunau vizibil mersul și așa obosit de ani, iar lipsa șosetelor dezvăluiau în fața frigului niște glezne osoase. La gât, peste pardesiul  gri, o cruce mare de metal atârna pe piept. Se sprijinea de un baston de lemn ce-l ținea alături de plasa roșie.

Întoarcem spatele și ne înfofolim mai bine lângă un om care îngheață în spatele nostru, sau ne îndopăm cu hrană lângă cineva care n-a mâncat de o zi întreagă.

Destinul ne-a lăsat într-un dezechilibru puternic, însă noi nici nu ne străduim să-l echilibrăm în vreun fel.

Călătorie în “De ce iubim femeile”

Este opera postmodernă a lui Mircea Cărtărescu apărută la editura Humanitas, București, în anul 2004. Autorul face o incursiune în trecutul său, creează o imagine a sa din adolescență până la maturitate. “De-a lungul timpului am rămas același jerk căruia nu-i pasă cu ce se îmbracă, ce mănâncă și ce spune la o bere sau la un colocviu.”

De asemenea, în această incursiune în trecut, el face o prezentare printr-o mulțime de detalii, a femeilor cu care s-a intersectat la un moment dat în drumul său spre prezent. În “De ce iubim femeile” Cărtărescu evidențiază diferite tipuri de femei, de la amante, femei hidoase dar inteligente, altele frumoase dar cu lipsuri, femei securiste până la mame protectoare. Toate aceste tipuri sunt prezentate cu un anume scop final, acela de a înțelege motivele pentru care sunt iubite femeile.

Autorul face o înșiruire de stări intense stârnite de  femeile care s-au perindat prin viața sa, chiar și fugitive în cazul tinerei negrese pe care a privit-o preț de două minute într-un metrou. Două minute, suficiente cât să-i câștige fetei titlul de “cea mai frumoasă fată din lume” în mintea autorului. “Fata nu era frumoasă, ci era însăși imaginea sensibilă a frumuseții”.

Întâmplări ce pe o persoană oarecare ar lăsa-o rece sau nici măcar nu i-ar atrage atenția, pe Cărtărescu l-au făcut să treacă prin adevarate furtuni de sentimente. Intersectarea în drumul spre liceu cu o străină parfumată puternic de un miros dulce-metolat a devenit cadrul unei scene ce l-a bântuit o lungă perioadă “asemeni unei iubiri neîmpărtășite sau pierdute”.

Imaginea sa din adolescență nu era una de invidiat, fiind un ciudat pe care fetele îl ocoleau. Iar imaginarul său din acea perioadă era asemănător cu varietatea și disponibilitatea femeilor expuse prin vitrinele din Cartierul Roșu din Amsterdam. Cu toate acestea, când are ocazia să profite de singuratatea și libertatea sa pe perioada șederii în Amsterdam, Cărtărescu evită să se lase cuprins de mrejele fetelor de acolo. A regretat întotdeauna dragostea făcută cu o femeie străină de sentimente intime și indiferentă, prin urmare, cu atât mai puțin nu l-ar fi făcut să se simtă mai bine dragostea vândută de o femeie ușoară.

Fiind un scriitor postmodernist, în cartea sa întâlnim o mulțime de anglicisme și neologisme. De asemenea el construiește opera fără tragism, fără ambiguități și idei neterminate. Totul este spus, fără să lase cititorul să-și imagineze singur finalitatea. Fapte ce în curentul modernist ar fi căpătat o metodă de prezentare solemnă și deosebită, vedem prin intermediul operei lui Cărtărescu că devin o banalitate cotidiană, ancorată în realitate.