Timpul l-a abandonat pe el iar el m-a abandonat pe mine – Ocrul și Pictorul

Dacă ar trebui să  întruchipez o culoare mi-aș dori să fiu ocru. Șters de timp și totată existența, o nuanță îmbătrânită și uscată pe paleta din amintirea unui pictor orb… pe care încă îl dor culorile în spatele globilor secătuiți și albi.

apus

copyright@AdiBarbu

Aș fi inutilă pe acea paletă împăienjenită și izolată de restul lumii. Nici nu mi-aș dori altă utilitate în afara creației lui. M-am resemnat cu nemișcarea de pe măsuța animată de până acum. Eu sunt conștiența petei de ocru din adâncitura paletei de culori. Stau pe măsuța din scânduri groase și vechi de lângă șevaletul pe care zace o pânză ce nu-și va găsi vreodată finalul.

Doar prin el am știut să mă manifest și să creez emoții, să-i înlăcrimez obrajii când își exprima cele mai intime frămâtări. Dintre toate celelate… m-a făcut să mă simt preferata sa… mereu tubul meu era gol iar pânzele sale parcă își destăinuiau depresii ancestrale în care te-ai fi regăsit și tu!

De mult nu s-a mai apropiat de ceea ce-l compune, eu n-am știut ce să fac mai bine… și m-am acoperit cu un strat gros de praf, dar îi mai simt prezența prin fumul risipit în încăpere. Stă nopți târzii fumandu-și pipa înfundată cu tututn cu iz greoi, e aproape la fel de inert ca mine.

Aș vrea să se ridice din fotoliul său zdrențuit, să se apropie de colțul în care îmi petrec inexistența, să mă descompună pe varful unei pensule mult prea cunoscute mie și să facă orice cu mine… să traseze zigzaguri cu mâinile sale dragi și necontrolate de ochi… să mă facă să exist într-o formă. Dar e iluzia cu care îmi trec timpul.

Timpul l-a abandonat pe el în fotoliul de lângă fereastră iar el m-a abandonat pe mine. Am avut mereu senzația că noi vom fi nedespărțiți, că el este infinit și eu la fel – Ocrul și Pictorul.

Dar a venit timpul limitării, ochii lui s-au încețoșat încet, mâinile și-au pierdut vigoarea, îi vedeam chipul și am înțeles că el știa mai bine decât mine ce urma să fie. Acestea sunt vremurile în care noi doi ne trăim propia apocalipsă, ruptă de realitatea celorlalți, e a noastră.

Vreau să mă dezintegrez odată cu el și să reintrăm împreună în ciclul universului. Nu vreau iadul de a-mi continua conștiența în vreo vitrină de muzeu unde sa fiu etichetată cu numele lui pe care oricum îl simt în fiecare moleculă, să-mi trăiesc durerea departe de el, expusă, în fața căreia să se perinde zeci de ignoranți

The jacket (movie2005)

The-Jacket-adrien-brody-837662_1920_1459

Cum ar fi daca episodul nostru de existenta s-ar sfarsi ca intr-un film bine regizat? Oricat de dura ar fi traversarea sa, finalul sa fie unul pe masura asteptarii si sa ne ofere un singur lucru care sa compenseze totul!  Viata ar merita traita chiar si asa, cu franturi de fericire mediocra, cu franturi de durere si inconstienta, doar ca la un moment dat cand ii va fi daruit finalul, eliberarea sa fie o linistita fericire. Aceasta este ideea generala a filmului The Jacket. Este greu de descris in cuvinte, insa intens de parcurs ca traire. Interpretat atat de curat si senin, Jack Starks, e incantator rolul actorului Adrien Brody, oferind intregului peisaj exact imaginea ce o necesita.  Inobileaza intreagul cadru cu expresii si gesturi simple, fara exagerari sau dramatisme excesive.

Jack Starks este un fost soldat ce trece la 2 cm de moarte. Ramane afectat de amnezie si este eliberat din armata. Pe drumul spre casa gaseste o masina oprita la margine de drum, intamplare care avea sa-i schimbe viata mai tarziu. Langa masina intalneste o fetita si pe mama acesteia ce era intr-o stare feriica datorita drogurilor. Jack se ofera sa le repare masina ca sa poata pronii cat mai rapid din loc, fiind iarna. In acest timp fetita il analizeaza si are o atitudine foarte deschisa, printre altele il intreaba daca ii ofera ei placutele de identificare din armata si acesta nu-i refuza cererea, chiar daca avea nevoie de ele suferind de amnezie.

Pe parcurs il intampina din nou ghinionul, ajunge in instanta sub acuzatia de ucidere a unui politist. Nu se poate apara deoarece nu-si poate reconstrui in minte momentul intamplarii, insa crede ca nu a comis el crima si este vorba despre altcineva. Juratii il gasesc nevinovat pe motiv de nebunie. Cu toate acestea este etichetat ca fiind criminal si internat intr-un sanatoriu de boli mentale, unde tot ce ii era cunoscut pana in momentul respectiv a fost inlocuit cu necunosut.

 Aici este umplut de pastile si supus unei tehnici de terapie experimentala si violenta de modificare a comportamentului. Doctorul Becker considera ca mintea umana este asemeni unui… mechanism ce poate fi restartat. Simtind-o initial asemeni unei infioratoare torturi, ajunge pe parcurs sa-si doreasca s-o parcurga fiind singura posibilitate de a trai intr-o alta perioada, in viitor.

Farmecul unui asemenea film este diluat si chiar anihilat de orice tip de repovestire, recenzare a sa.

the-jacket-original

Ne irosim

Facem şi gândim zi de zi tot felul de absurdităţi, ne consumăm pe tot felul de nimicuri pe care risipim energii preţioase. Cunoştem şi ignorăm expresia ’’O viaţă ai la dispoziţie, aşa că profită de ea!’’. Aici nu mă gândesc la a trăi într-un şir de excese, ci a trăi la nivelul în care sa mai poţi privi cerul şi să te simţi împlinit cu omul care eşti, să-ţi vezi reflexia într-o vitrină şi să te recunoşti, să fi trăit contemporan cu trupul tău şi nu înaintea sa. Ce poate fi mai trist decât să conştientizezi că ai ajuns la finalul tău şi că ai o mulţime de lucruri pe care nu ai apucat să le faci, o mulţime de  regrete care nu-şi mai găsesc timpul? Este unul dintre lucrurile care ne înfioară pe cei mai mulţi, efemeritatea. Unii nu-o conştientizează, se simt veșnici şi lasă viața să treacă pe lângă ei, fiind niste spectatori plictisiti la propria viata, până ajung să-şi dea seama că timpul li s-a scurs printre degete şi au ajuns în momentul critic.

People in white and black

Copyright@Din Insomnii Acute

Avem nevoie de o trezire la prezent, avem nevoie să fim scoşi din trecutul sau din viitorul nostru şi să realizăm că fiecare îşi are timpul său şi atât iar timpul de-a trăi este acum, în clipa în care eşti. Mult mai frustrant va fi să ajungi bătrân şi să nu fi făcut anumite lucruri numai din teama de a nu greşi, decât dacă vei avea de rememorat greşelile făcute în avântul tinereţii. Datorită ușoarei trecerii pe care o are fiinţa umană, ar trebui să preţuim viaţa şi să o privim asemeni unui dar de care dacă nu te bucuri la timpul potrivit se ofileşte şi moare. Ceea ce este cel mai sigur lucru în viaţă este faptul că nu vei scăpa cu viaţă, nu vei trăi veşnic. De ce să faci compromisuri iremediabile când eşti o secundă în comparaţie cu perenitatea Pământului? De ce să trăieşti cu deşertăciune în suflet şi să conştientizezi că nu eşti tu cel ce trăieşte acolo, că ţi-ai dori să fii altul, altundeva sau cu altcineva?! Ți-ai dori să renunţi la cravată sau la pantofii cu toc şi să simţi cu talpile goale iarba proaspătă dintr-o primăvară caldă. Sau urăşti biroul în care lucreazi alături de alte zeci de fiinţe, ţi-ai dori intimitatea unui atelier de tâmplărie, mirosul şi liniştea lemnului.

Te complaci alături de o ființă, pe care o numeai cândva persoana iubită, acum totul e apus între voi. N-a mai rămas decât amintirea acelor timpuri pe care nici nu stii cum să ți le mai compui în minte, atât de demult încât ai senzația că n-ai fost tu cel care le-a determinat… si o obișnuință care vă sufocă pe amandoi. Însă nu renunți fiindcă ți-e frică de suferința ei sau a lui, nu-ți asumi riscul să fii persoana rea sau cea cu inițiativă și așa sfârșești emoțional, te frustrezi pe zi ce trece iar relația voastra nu e mai bună decât un iad.

Nu poţi să te eliberezi fiindcă eşti un mic rob al societăţii în care ’’creşti’’ şi n-ai forţa necesară să te rupi. Îți trebuiesc funcții tot mai înalte, tot mai consumatoare de timp si suflet, astfel te condamni singur. Ai crescut de când ai apărut pe lumea aceasta cu un model cultural, fie că eşti bărbat ori femeie, ţi-a fost insuflat fără să hotărăşti dacă ţi se potriveşte în vreun fel. Te-ai mulat pe el şi te-a luat valul societăţii, totul s-a întâmplat într-o continuă fugă şi tot ai sperat că va veni şi timpul tău, timpul în care să ai timp de gandurile şi de sufletul tău, dar nici n-ai conştientizat cum te-a furat monotonia şi stresul, iar în momentul când în sfârşit ai răgazul mult dorit, ai ajuns la saturaţie şi eşti sictirit de tot, ţi-ai pierdut inocenţa şi scopul.

Fii conştient că cele mai preţioase lucruri ce le ai acum sunt timpul şi tinereţea ta, cu tot ce înseamnă ea. Nu o risipi căci nu te vei mai întâlni cu ea vreodată.

Parfum. Povestea unui criminal

Cel fără de miros ce simte totul

În Parfum, de Patrick Suskind, firul principal al romanului se conturează cu fiecare mișcare pe care Jean-Baptiste Grenouille alege să o facă, încă de la venirea sa pe lume. Alege să trăiască chiar și în condițiile precare în care mama sa îi dă viață, sub o tarabă, printre măruntaie de pește împuțit de la vara toridă. Contrar așteptărilor și dorinței ei, pruncul supraviețuiește, însă îl părăsește în speranța că totuși va sfârși curând. Copilul este găsit și dat la doici, iar mama sa este condamnată la eșafod pentru pruncucidere, acesta fiind ce-a de-a cincea tentativă de ucidere a pruncului născut, până acum având succes în celelalte patru cazuri. De aici viața sa este extrem de grea, într-un continuu schimb de doici deoarece inspira fiori reci tuturor. De la vârsta de 8 ani este vândut ca slugă unui tăbăcar, învinge diverse boli, care altor copii si chiar oameni le-ar fi fost fatale.

Jean-Baptiste Grenouille

Este asemanat cu un microb care nu moare nici în cele mai rele condiții “îndura orice, ca o rezistentă bacterie. Grenouille este construit foarte interesant, ciudat și respingător pentru toți cei din jurul său, înspăimântător pentru alții. Este un om ce nu cunoaște sentimetele, necesită  foarte puțin de la viață pentru a rezista, tot ce-l captează se restrânge în sfera mirosurilor. Este fermecat de tot ce poate capta simțul mirosului său, de la cele mai groaznice duhori până la miresmele cele mai încântătoare, “Izul unui cal asudat ori delicata, cruda mireasmă de boboci de trandafiri îi erau totuna, duhoarea înţepătoare de ploşniţă nefiind cu nimic mai prejos”.

Încă din prima pagină a romanului, autorul te încadrează perfect într-un spațiu extrem de bine definit prin cadre vizuale și olfactive, atât de detaliate încât ai senzația că pășești pe strazile care trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu”.  Apoi când Grenouille are parte de fatidica revelație de a întâlni cel mai fin și deosebit miros din întreaga sa căutare, întâmplarea este prezentată cu o asemenea forță încât creează senzații și în mintea cititorului. Este întâiul eveniment ce-l scoate din lumea sa vegetativă, prima întâmplare care îi înfățișează fericirea.Voia să apese apoteoticul parfum ca pe o pecete asupra învârtejirii sufletului său negru, să-l cerceteze din fir-a-păr şi să gândească, să trăiască, să miroasă de acum numai după îndemnul acelei vrăjite formule.

Și-ar fi dorit ca acel parfum să nu se piardă vreodată, să persiste veșnic în nările sale. A fost momentul în care el a înțeles care este menirea sa pe lume, motivul pentru care s-a prins cu atâta tărie de viață, scopul său era să revoluționeze lumea miresmelor, să realizeze combinația ideală cu ajutorul simțurilor sale nemaiîntâlnite la alții. De aici până la a devei un ucigaș, pasul pare destul de mare, însă în frenezia pe care el o trăia datorită miresmelor, s-a hotărât să-și ducă menirea la bun sfârșit și anume să culeagă cele mai frumoase mirosuri într-un parfum. Așa încep crimele pe care Grenouille le face, nu din dorința animalică de a ucide, ci în ideea de a aduna tot ce-i mai frumos din mirosul tinerelor fete.

Vreme de doi ani el a adunat zeci de arome în sticluța sa de parfum și tot pe atâtea suflete tinere au pierit datorită căutării sale bolnăvicioase pentru mireasmă. Când a finalizat, prea doritul rezultat “fapta prometeică”, nu i-a adus bucuria ce-i lipsea din suflet, putea conduce oemnirea, toți îl venerau și asta îl scârbea și mai tare. La fel cum a ales să reziste în viață până în acel moment, așa a hotărât să dispară de pe fața pământului fără urmă, fără ca cineva să mai poată vedea ceva din materia sa.

Das Parfum. Die Geschichte eines Mörders de Patrick Suskind a  aparut in anul 1985 in Bavaria, Germania, traducerea in romana a fost realizata in anul 1989 Parfum. Povestea unui criminal, Editura Univers.