Timpul l-a abandonat pe el iar el m-a abandonat pe mine – Ocrul și Pictorul

Dacă ar trebui să  întruchipez o culoare mi-aș dori să fiu ocru. Șters de timp și totată existența, o nuanță îmbătrânită și uscată pe paleta din amintirea unui pictor orb… pe care încă îl dor culorile în spatele globilor secătuiți și albi.

apus

copyright@AdiBarbu

Aș fi inutilă pe acea paletă împăienjenită și izolată de restul lumii. Nici nu mi-aș dori altă utilitate în afara creației lui. M-am resemnat cu nemișcarea de pe măsuța animată de până acum. Eu sunt conștiența petei de ocru din adâncitura paletei de culori. Stau pe măsuța din scânduri groase și vechi de lângă șevaletul pe care zace o pânză ce nu-și va găsi vreodată finalul.

Doar prin el am știut să mă manifest și să creez emoții, să-i înlăcrimez obrajii când își exprima cele mai intime frămâtări. Dintre toate celelate… m-a făcut să mă simt preferata sa… mereu tubul meu era gol iar pânzele sale parcă își destăinuiau depresii ancestrale în care te-ai fi regăsit și tu!

De mult nu s-a mai apropiat de ceea ce-l compune, eu n-am știut ce să fac mai bine… și m-am acoperit cu un strat gros de praf, dar îi mai simt prezența prin fumul risipit în încăpere. Stă nopți târzii fumandu-și pipa înfundată cu tututn cu iz greoi, e aproape la fel de inert ca mine.

Aș vrea să se ridice din fotoliul său zdrențuit, să se apropie de colțul în care îmi petrec inexistența, să mă descompună pe varful unei pensule mult prea cunoscute mie și să facă orice cu mine… să traseze zigzaguri cu mâinile sale dragi și necontrolate de ochi… să mă facă să exist într-o formă. Dar e iluzia cu care îmi trec timpul.

Timpul l-a abandonat pe el în fotoliul de lângă fereastră iar el m-a abandonat pe mine. Am avut mereu senzația că noi vom fi nedespărțiți, că el este infinit și eu la fel – Ocrul și Pictorul.

Dar a venit timpul limitării, ochii lui s-au încețoșat încet, mâinile și-au pierdut vigoarea, îi vedeam chipul și am înțeles că el știa mai bine decât mine ce urma să fie. Acestea sunt vremurile în care noi doi ne trăim propia apocalipsă, ruptă de realitatea celorlalți, e a noastră.

Vreau să mă dezintegrez odată cu el și să reintrăm împreună în ciclul universului. Nu vreau iadul de a-mi continua conștiența în vreo vitrină de muzeu unde sa fiu etichetată cu numele lui pe care oricum îl simt în fiecare moleculă, să-mi trăiesc durerea departe de el, expusă, în fața căreia să se perinde zeci de ignoranți

Anunțuri